RSS

“A fi bun român” de Nae Ionescu

A fi bun român 

                             de Nae Ionescu

D. Frollo se întreabă surprins şi, oarecum, îndurerat: de ce şi de unde îndârjirea unor cercuri ortodoxe împotriva românilor de confesiune romano-catolică? Adică cum, un catolic nu poate fi un “bun român”? Şi nici nu mai aşteaptă răspunsul; căci dreptatea atitudinii d-sale îi apare ca evidentă.

La prima impresie – desigur! Dar numai la prima impresie. Căci, în fond, chestiunea aşa cum e pusă de d. Frollo, şi în genere de toţi românii catolici sau numai catolicizaţi, este cu mult prea puţin precisă pentru a putea contribui la lămurirea problemei. În adevăr, oricât de paradoxal s-ar părea, toţi românii catolici sunt în măsură a răspunde victorios la întrebarea dacă un catolic poate fi un “bun român”. Nici unul nu se opreşte la chestiunea mai simplă – dar cea relevantă – dacă un catolic poate fi “român”. Et pour cause! Căci a fi “bun român” este, sub raportul etnic şi spiritual, mai puţin decât a fi “român” pur şi simplu. Dar ceea ce în adevăr atinge miezul problemei noastre, nu e chestiunea bunului român, ci a românului.

Să ne lămurim. “Bun român” este o noţiune foarte vagă, foarte complicată şi foarte confuză. Ea închide un element de valorificare morală, unul de încadrare politică, şi în ultimă analiză, unul de apartenenţă spirituală.

Bercu Solomon, din târg de la Paşcani, care munceşte de dimineaţa până-n noapte, care îşi plăteşte regulat birurile şi e respectuos cu legile ţării, care a fost în război şi şi-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă, este desigur un “bun român”.

Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învăţătură la Roma, a adus de acolo dovada latinităţii noastre şi a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimitarea conştiinţei noastre naţionale, este iarăşi un “bun român”. Şi tot aşa, pentru a ne ţine în istorie:

Ion Brătianu-tatăl care a construit armătura statului românesc modern şi urmărit, cu o putere vie încă în copiii lui, înstăpânirea românilor asupra statului şi avuţiei din cuprinsul lui, a fost un “bun român”.

“Buni români” toţi aceşti trei, fără îndoală. Dar şi români? Aici e nodul chestiunii. Să nu mai vorbim de Bercu Solomon, săracul, – deşi poate cel mai patetic dintre toţi. La el situaţia e clară: “bun român”, adică: bun cetăţean al statului român, în cea mai largă accepţiune a cuvântului. Pentru asta, însă, nu e nevoie sa fii numaidecât român, nu? După cum nu e Bercu Solomon; deşi nu este exclus ca acesta să fi murit în război, cu liniştea detaşată şi lipsită de retorism a celor care au conştiinţa împlinirii unei datorii faţă de o realitate colectivă care îi înglobează şi îi depăşeşte.

Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaş este unul din ctitorii conştiinţei româneşti. S-ar putea oare pune la îndoială românismul lui? Şi totuşi, se poate. Eu nu vreau să cercetez aici dacă Samuel Micu a fost sau nu român cu adevărat. Cred însă că pot afirma că nu e nevoie să fii român ca să faci ce a făcut Micu.

Iată, mai anul trecut ne-a cercetat aici în Bucureşti un englez, colonelul Wedgwood. Wedgwood este un englez de baştină. Neamul lui fabrică porţelanuri de vreo două sute de ani. Colonelul nostru este însă…ziarist. Poate că puţini oameni au făcut pentru conştiinţa etnică şi pentru naţionalismul evreu, cât a realizat Wedgwood, acest stăruitor şi îndărătnic mlitant al sionismului. Care e însă situaţia
lui?

Dacă ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un “bun evreu”. Este el însă pentru asta şi evreu? Evident, nu!

…Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irelevant.

Mai rămâne cel al lui Ion Brătianu-tatăl. Exemplul colonelului Wedgwood este şi aici hotărâtor. S-ar putea totuşi ca el să nu epuizeze fondul chestiunii; de aceea vom insista.

E incontestabil că Ion Brătianu a voit să fie român. A voi să fii român nu înseamnă însă şi a fi român. A fi român înseamnă o stare naturală, o formulă de echilbru a existenţei din care decurg, prin însăşi desfăşurarea vieţii, anumite forme. Un bob de grâu, dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolţeşte şi dă fir. Un anumit fir,
cu o anumită dezvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăşi structura bobului de grâu. Aşa se petrece şi cu “românia” noastră.  A fi român înseamnă a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini şi gesturi. Voinţa noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine decât încetând a mai fi noi înşine.

Prin urmare: Ion Brătianu-tatăl a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr românesc? Dacă da, atunci, desigur, Brătianu a fost în adevăr român. Dar dacă statul nostru modern nu e cu adevărat românesc? Atunci lucrurile se schimbă: Ion Brătianu a fost “bun român”, adică a avut cele mai bune intenţii pentru poporul şi statul nostru, – dar “român” nu a fost. După cum nu e grâu sămânţa care sfârşeşte prin a purta un spic de orz.

Iată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii români revendică pentru ei calitatea de a fi “buni români”. Es ist zu viel des Guten. Noi ne-am mulţumi numai cu răspunsul la o întrebare … mai modestă:
Buni români puteţi fi şi, desigur, sunteţi. Sunteţi însă şi români?

30 Octombrie 1930

 

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Octombrie 19, 2012 în Neamul Romanesc

 

Etichete: , , , , , , , , , ,